Prima baie
Seara, în baie era cald. Oglinda se acoperise de abur.
Tata a umplut cădița. Mama a pus mâna în apă. O dată. De două ori.
— E bună, a spus mama.
Kiwi stătea în prag și dădea din coadă.
— E apă? E pentru mine? Pot și eu? Puțin?
— Nu, a spus Mango din hol. Și eu nu. Eu am făcut baie în vară. Ajunge.
Lămâița a zburat pe marginea cădiței. Apoi a zburat pe terasă, la trapă, și a cântat: ți-ri-ri.
Când s-a întors, avea în cioc o pietricică albastră, rotundă și netedă.
— De la delfini, din Cartierul Valului, a spus Lămâița. Ei nu pot urca treptele. Așa că au trimis o bucățică din lacul lor.
Lămâița a lăsat pietricica în cădiță. Pleosc.
Mama a pus-o pe Siena în apă, încet, cu palma sub căpșor. Și apa s-a mișcat singură, în valuri mici. Un val. Încă un val. Ca un leagăn.
Mama a auzit apa. Tata a auzit apa. Dar Siena a auzit, foarte încet, prin apă, un cântec de departe: i-i-i.
— Bine ai venit... în apă, cântau delfinii.
Siena și-a mișcat degetele de la picioare. Apoi a stat liniștită, cu ochii spre abur.
După baie, tata a pus pietricica pe pervazul de lângă pătuț. Lângă spirala melcilor. Lângă cele cinci pene. Pietricica era încă udă și lucea albastru.
Mango a mirosit-o.
— Miroase a baie, a spus. Pe pervazul meu.
Și s-a culcat dedesubt, cu spatele la ea. Kiwi s-a culcat lângă el.
Iar din pietricică se auzeau, foarte încet, valurile lacului.
Turn după turn, orașul Siena a adormit.
Noapte bună, Siena.